„Cerinţa Papei, de a fi recunoscut de toţi drept capul canonic şi conducătorul legiuit al Creştinătăţii, este fără fundament şi nu se sprijină pe adevăr. Bisericile vechi îl recunoşteau drept cap şi conducător al Bisericii pe Hristos (Efeseni 1, 22) şi pe nimeni altul."
"De prin secolul al II-lea, episcopul Romei a vrut să dobândească o putere superioară celorlalţi episcopi şi, puţin câte puţin, a ridicat pretenţia de a fi recunoscut drept cap şi conducător absolut al Bisericii. Însă aceste pretenţii au fost respinse de-a dreptul de Bisericile Răsăritene. S-a impus, însă, în Apus, dar şi acolo faptul s-a petrecut încet, în urma unei rezistenţe îndelungate, după cum vom vedea mai departe. Această pretenţie arogantă a episcopilor Romei, care a provocat atâtea sminteli în lumea creştină şi care s-a făcut cauză a diverse schisme în Sânul ei, a luat naştere în sufletele lor, deoarece erau episcopii Romei, stăpânitoarea lumii. Romanii au cucerit aproape întreaga lume veche cunoscută şi de la Roma stăpâneau politic toate ţinuturile - romanul credea că este născut să guverneze. Era posibil ca în sufletul episcopului roman al cetăţii împărăteşti alumii să nu se nască o dorinţă asemănătoare? Iată izvorul aroganţei papale, iată cauza mai profundă a pretenţiilor de stăpânire universală în Biserică a susţinătorilor papalităţii.
Pentru aceste pretenţii, însă, trebuiau găsite fundamente justificative. Şi, ca atare, episcopii Romei au susţinut de la început pretenţia cum că sunt, chipurile, succesori ai lui Petru şi, în această calitate, pot pretinde conducerea Bisericii. Şi l-au închipuit pe Petru la Roma drept conducător al primei Biserici şi cap al Apostolilor. Apoi l-au înfăţişat pe Petru drept acela care a adus cel dintâi creştinismul la Roma, devenind primul ei episcop. Şi spunem că l-au închipuit, fiindcă aceste două afirmaţii sunt cu desăvârşire greşite şi nu se sprijină pe adevăr. În Noul Testament, Petru nu este prezentat nicăieri drept cap al Bisericii, ci ca unul dintre Apostoli. Nu ordonă în nici un fel, ci discută de la egal la egal cu ceilalţi Apostoli, aşa cum s-a petrecut în Sinodul de la Ierusalim (FapteleApostolilor 15), iar în Antiohia a fost chiar mustrat de Pavel (Galateni 2, 11). Dacă, din vechime şi până astăzi, Biserica îl aşează între corifei - aceştia fiind şi Iacov şi Ioan şi Pavel - aceasta înseamnă doar faptul că ei s-au distins între Apostoli prin merite mai deosebite şi prin zelul mai mare”.
"O altă dovadă foarte veche, care dă mărturie despre tendinţele de supunere a Bisericii, este şi titlul arhieresc păgân de „Pontifex maximus” cu care Papii s-au înveşmântat ca şi cu o mantie împărătească pentru a se înfăţişa ca hegemoni ai Bisericii, vrând a se ridica prin aceasta la statutul de arhierei supremi, drept aceia care deţin arhieria supremă."
"Avându-şi începuturile în evenimentele menţionate, titlul de arhiereu suprem, luat prin imitarea ierarhiei păgâne, a fost considerat pe mai departe drept un titlu caracteristic al demnităţii de episcop al Romei, fiindcă el constituia veşmântul rangului monarhic în Biserica lui Hristos, Care, însă, învaţă că „dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor” (Marcu 9, 35).
"Pontifex maximus” este anticreştin în varianta înţelesului pe care i-l dă Biserica Apuseană. Acesta era cel dintâi lăstar răsărit din seminţele separării şi schismei Bisericii, semănate încă din secolul al II-lea. Introducerea în Biserica creştină a lui „Pontifex maximus”, cu semnificaţia lui păgână, este ceva monstruos, ceva de neînţeles, căci «Pontifex maximus» este un lucru superior arhiereului, este superior celorlalţi arhierei după harismele divine şi după darurile divine, este divinul reprezentat pe pământ. Cum ne mai mirăm deci de schismă şi de răspândirea ei? De ce ne mai minunăm de toate samavolniciile, de „infailibilitate” şi de „eliberarea sufletelor din iad” şi de toate celelalte, pe care le vom cerceta una câte una în cele ce urmează?
Titlul de „Pontifex maximus” l-au luat împăraţii Romei, precum Maximian şi alţii, pentru a se înveşmânta cu o îndoită slavă: cea lumească a împăratului şi cea spirituală a sacerdotului suprem. Ambiţia aceasta i-a împins şi pe episcopii Romei să-i imite pe împăraţii Romei, pe care unii au vrut să-i înlocuiască în toate, punându-se în locul lor la Roma şi în Italia."
Comentariu
Obişnuiţi să conducă lumea, aroganţii romani au încercat să confişte şi Biserica lui Hristos. Aceştia şi-au creat un papă căruia i-au atribuit tot felul de puteri şi titluri pompoase. Toate acestea în dorinţa de a stăpâni şi peste creştini. De fapt, la Vatican se află rămăşiţele imperiului roman, iar papii latinilor n-au fost altceva decât un fel de împăraţi ("Pontifex maximus”) peste acest imperiu defunct.
Adresa cărţii pe scribd.com
Descărcaţi cartea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu